Lumea a inceput din nou sa citeasca. Zilnic privesc zecile de carti si ziare care acapareaza atentia si mintea celor pe care ii intalnesc pe cale si, de fiecare data, imi vine in minte un cuvant auzit recent, care zice: “E mare lucru sa ai o biblioteca, dar si mai mare lucru e sa stii sa te folosesti de ea.”

Renasterea pasiunii pentru lectura, la prima vedere, ma bucura, insa privind mai atent titlurile cu care se hranesc cititorii si roadele vietii lor, mai mult ma ingrijoreaza. Uneori gandesc la faptul ca mai bine nu citeste omul nimic, decat sa citeasca ceva netrebnic si daunator lui insusi, cat si celor de langa el. A fost o vreme cand mai toate cartile ii erau omului de folos, o vreme in care cartile erau putine si nu oricine avea indrazneala de a scrie o carte. Astazi insa, oricine poate scrie despre orice, iar omul nostru de rand ajunge dependent de lucruri ieftine si lipsite de viata. Ba mai mult, dupa ce ca nici ele nu au viata, ele ii mai iau si cititorului viata.

Pasiunea pentru “science fiction” ma sperie. Titlurile cartilor semnate de autori precum F.M.Dostoievsky abia daca mai incap in “cultura generala” a omului de rand, daramite pe rafturile bibliotecilor personale. Ba mai mult, daca nu esti la curent cu toate noile “deseuri” din librarii, “nu stii nimic despre carti”. Ba inca mai si auzi replici de genul: “Cum, nu ai citit Paulo Coelho ?! Nici Dan Brown ?!” spuse de oameni care in viata lor nu au mai citit altceva.

Parintele Nicolae Steinhardt, unul dintre marii oameni duhovnicesti si de cultura ai tarii, spune: “La inceputul vietii e bine, gandesc, sa citim de toate, de-a valma, cu nesat si nediscriminatoriu. Apoi selectiunea, totusi, se impune. N-avem incotro: ni se impune o rigoare, o disciplina. (…) Lectura, ca toate cele din lumea aceasta, e buna daca e cu masura. Ea nu trebuie sa devina obsesie, grija ori dependenta.”

Citeste mult, dar nu multe !

“Citeste mult, nu multe!”, zice Pliniu cel Tanar, iar Seneca adauga si el, zicand: “Voiesti ca cititul sa-ti lase impresii trainice? Margineste-te la un mic numar de autori, insufletiti de multa intelepciune, si hraneste-te cu nesat din cuvintele lor! Multimea cartilor imprastie puterile spiritului.”

Cartile rele si daunatoare vietii omului, atat celei de aici, cat si celei vesnice, trebuiesc aratate cu degetul, spre a se feri de ele tot omul, chiar si cel lipsit de propria trezvie. “Cartile rele sunt o otrava morala, care raspandesc raul. Autorii rai, chiar dupa ce-au fost asezati in mormant, continua sa omoare inimile urmasilor, din generatie in generatie. Cartea buna este o comoara pentru viata, iar cea rea este un duh chinuitor.”

Petrarca vorbeste atat de frumos despre carti si despre valoarea lor in viata omului, incat nu pot sa nu aplic aceste cuvinte ale sale Sfintei Scripturi si tuturor scrierilor Sfintilor Parinti, care ne sunt leacuri, profesori, mangaiere si odihna. Inchei citandu-l pe Petrarca: “Ziceti ca eu n-am prieteni? Am prieteni a caror societate e foarte placuta, prieteni din toate tarile si din toate timpurile. Ei totdeauna sunt imprejurul meu. Cand ii chem, vin; cand ii intreb, imi raspund. Unii din ei imi povestesc ce s-a intamplat in timpurile trecute; altii, ce se intampla in timpul de fata. Unii ma invata sa traiesc bine, altii sa mor bine. Altii, prin veselia lor, imi risipesc grijile si necazurile. Unii imi otelesc inima in suferinte, altii ma invata sa dispretuiesc dorintele inimii. Unii ma poarta de mana pe drumul stiintelor, altii ma povatuiesc pe cararea virtutilor. Ca rasplata pentru atatea binefaceri ei nu cer altceva decat o camera modesta, unde sa fie feriti de pulbere. Cand ies pe afara, ii iau cu mine pe cararile pe unde umblu. Linistea campurilor si umbra copacilor le place mult mai bine decat zgomotul oraselor, stiti voi cine sunt acesti prieteni? Sunt cartile ce le citesc!”

Teodor Danalache

sursa: creștinortodox.ro

Iar, în loc de porfiră, sa o împodobim cu credința în Dumnezeu; în loc de diademă, cu nădejdea cea bună; în loc de vison, cu dragostea cea dumnezeiască; în loc de iachint, cu fecioria; în loc de purpură, prin curăție; în loc de mărgele, cu mintea întreagă; în loc de salbă cu înfrânarea; în loc de cercei, cu ascultarea; în loc de inel, cu milostenia; în loc de brâu de porfiră, cu postul, iar, în loc de năframă și de broboadă, cu rugăciunea și cu cererea; în loc de înfrumusețare și împodobirea mărgelelor, cu mâncarea uscată și prin culcarea pe jos; în loc de miresme și de mosc, cu cântarea psalmilor și cu chinuirea; în loc de haine aurite, cu smerita cugetare; în loc de felurite mâncări de carne, cu lipsa de pâine; în loc de vin, cu dorirea de apă. Deci, dacă așa vom împodobi sufletele noastre, le vom îmbrăca și le vom lumina și le vom păzi. Știu bine și vădit cunosc, că va dori Împăratul Ceresc frumusețea sufletelor noastre. Și, venind, Se va sălășlui întru ele. Și, atunci, Îi vom fi Lui cer și scaun, și palat, și biserică. Și așa, împreună vom împărăți în loc de soarele cel văzut, având pe Soarele dreptății, în loc de diademă, cu lumina îmbrăcându-se; în loc de raze, având nepătimirea; în loc de stele, faptele bune; în loc de întuneric, luminare, în loc de lună, faptele dumnezeiești în Hristos Iisus, Domnul nostru, a Căruia este slava, acum și pururea și in vecii vecilor! Amin.

sursa: Proloagele, 19 august

Asezata in Valea lui Iosafat, la poalele Muntelui Maslinilor, biserica zidita pe locul unde a fost inmormantata, pentru scurt timp, Maica Domnului, este o biserica semi-ingropata, in forma de cruce, in care se ajunge coborand o serie de trepte din lespezi de piatra. Biserica este sapata in piatra. Peste drum de aceasta se afla Biserica Tuturor Natiunilor – Biserica Agoniei si Gradina Ghetsimani, iar imediat in partea dreapta a intrarii, din aceeasi curte, se afla Pestera Ghetsimani.

In adancul pamantului, in Mormant, rostim si noi cuvintele ramase de la Parintele Ioanichie Balan: “Iata-ne jos, in biserica de pe mormantul Maicii Domnului. Aici, in adancul pamantului, a fost asezat trupul Fecioarei Maria, care s-a invrednicit sa poarte in brate pe Hristos, Viata noastra! Aici, in satul Ghetsi­mani, s-au adunat Apostolii de la marginile pamantului sa petreaca la mormant pe Maica Vietii! Aici, Sfantul Apostol Toma, ajungand mai tarziu, n-a mai aflat trupul Maicii Domnului in mormant. Aici s-a smerit “roaba Domnului”, cea mai sfanta dintre mame, cea mai curata dintre fecioare, Maica Vietii, mijlocitoarea lumii, mangaierea mamelor, sprijinul fecioarelor, intarirea sarma­nilor si acoperitoarea calugarilor si a tuturor crestinilor!”

De ce se crede ca Mormantul Maicii Domnului este cel din Ierusalim ?

Potrivit traditiei crestine, la scurt timp dupa ingropare, Maica Domnului a fost inaltata cu trupul la cer, nu prin puterea ei, ci prin puterea Domnului nostru Iisus Hristos. Daca acest lucru este mai presus de indoiala, in legatura cu locul in care a sezut, pentru putina vreme, trupul ei, se vehiculeaza doua mari teorii. Unii cred cu tarie faptul ca Ierusalimul este locul in care a fost inmormantata Maica Domnului, pe cand altii sustin ca acest loc ar fi Efesul, adica locul unde a vietuit Sfantul Ioan Evanghelistul, pana la adormirea lui in Domnul.

Legat de aceasta a doua parere, se stie cu adevarat ca Sfantul Evenghelist Ioan a luat-o in grija pe Maica Domnului, la indemnul Mantuitorului, pe cand era pe Sfanta Cruce. Ea l-a insotit pe Sfantul Ioan peste tot, insa nu exista nici o marturie care sa indice cat a stat ea in Ierusalim si cat a stat in Efes. De asemenea, nu se marturiseste nimic despre locul in care se afla in momentul in care Arhanghelul Gavriil i-a vestit adormirea.

Noul Testament nu ne spune nimic despre moartea sfintei Fecioare. Mormantul Maicii Domnului este descris in destul de multe carti apocrife. Desi acestea nu sunt intru totul demne de crezare, se observa totusi anumite generalitati. “Adormirea Mariei” dateaza de la inceputul secolului al II-lea, dupa ultimele cercetari, iar autorul a folosit ca sursa traditiile Bisericii primare. Cartea contine multe informatii specifice comunitatii iudeo-crestine, dar a fost considerata neautentica. Cu toate acestea ea poate fi considerata o marturie a cinstirii locului in care a fost inmormantata Maica Domnului si a transformarii lui in sanctuar. Conform acestei carti, Insusi Iisus i-ar fi indicat lui Petru locul de inmormantare: “Gradina Ghetsimani, in afara zidurilor Ierusalimului, in Valea Iosafat, vale strabatuta de paraul Cedron.”

Conform “Faptelor Sfantului Apostol Ioan”, scrisa de Prohor, compusa de Lencius in 160-170, Sfantul Evanghelist a mers la Efes, insotit doar de Prohor si la o varsta inaintata, adica dupa moartea Fecioarei Maria. Cele doua scrisori adresate de Sfantul Ignatie Sfantului Ioan, scrise in jurul anului 370, mentioneaza ca Sfanta Fecioara si-a petrecut ultimele zile in Ierusalim. Scrisoarea lui Dionisie Pseudo-Areopagitul catre Episcopul Titus (363), Relatarea lui Ioan despre Adormirea Mariei (secolul al V-lea) si “Cartea Prea Sfintei Fecioare Nascatoare de Dumnezeu” a lui Pseudo-Meliton de Sardes (secolele V-VI) plaseaza mormantul in Gradina Ghetsimani.

Sfintii Parinti marturisesc si ei faptul ca “mormantul se afla in Ierusalim”. Martirologiul Ierusalimitean (circa 431) mentioneaza in Valea Iosafat o Biserica a Sfintei Fecioare”, in care se afla mormantul ei, la fel ca si marturia unui pelerin armean. O relatare istorica, “Euthymiaca historia”, descrie momentul cand imparatul bizantin Marcian (450-457) si sotia sa Pulheria i-au cerut patriarhului Iuvenal al Ierusalimului, la Sinodul al IV-lea Ecumenic de la Calcedon (451), Moastele Nascatoarei de Dumnezeu. Iuvenal le-a raspuns ca, “la trei zile dupa adormire, trupul Sfintei Fecioare a fost ridicat la cer, in Mormantul din Gradina Ghetsimani gasindu-se doar acoperamantul ei”, care va fi dus apoi in Biserica Vlaherne din Constantinopol.

Sfantul Epifanie de Salamina (403) este primul care vorbeste despre momentul Adormirii Maicii Domnului, aratand ca Sfantul Ioan a mers singur la Efes. In secolele urmatoare, Grigorie de Tours, Isidor de Sevilla, Sfantul Modest, Sfantul Sofronie al Ierusalimului, Sfantul Gherman al Constantinopolului, Sfantul Andrei Criteanul, Sfantul Ioan Damaschin si altii au amintit de existenta Mormantului Maicii Domnului la Ierusalim.

Mormantul Maicii Domnului din Ierusalim – scurt istoric

Marturia arheologica vine si ea sa intareasca cele mai sus amintite. Existenta unei vechi bazilici crestine inchinate Adormirii Maicii Domnului, pe valea paraului Cedron, numita de evrei Valea Iosafat, este foarte importanta. Mormantul Maicii Domnului se afla in partea de nord a Gradinii Ghetsimani, intr-o galerie subterana adanc sapata in piatra. Deasupra, Sfanta Elena a zidit o biserica intre anii 325-337.

O capela a fost construita de patriarhul Iuvenal, la inceputul secolului al V-lea, devenind in scurt timp un centru de pelerinaj. In timpul imparatului Mauriciu s-a construit o bazilica superioara, vechiul sanctuar cu Mormantul Maicii Domnului devenind astfel cripta subterana. In anul 614, biserica a fost distrusa de catre persi, impreuna cu celelalte biserici crestine din Palestina. Basilica a fost distrusa, dar a fost refacuta in scurt timp, caci in 670 ea este vizitata de pelerinul Arculf.

In secolul al XI-lea, cruciatii au inaltat aici o alta biserica, semi-ingropata, care se pastreaza partial pana astazi. De-a lungul timpului, biserica superioara va fi distrusa de mai multe ori, cripta inferioara fiind crutata chiar si de musulmani, care au o veneratie deosebita pentru “mama profetului Iisus”. Restaurata de cruciati, a devenit abatie benedictina, apoi, dupa distrugerea de catre Saladin, abatie franciscana – Abatia Sfintei Maria din Valea lui Iosafat.

In anul 1187, biserica cruciata va fi distrusa de catre Saladin, tot ceea ce va ramane din aceasta fiind doar intrarea sudica si casa scarilor ce coborau pana la Mormant. Distrugerile repetate au facut ca bazilica initiala sa se scufunde, incetul cu incetul, ducand la acoperirea ferestrelor criptei, care a ramas fara lumina naturala, pana astazi. Aspectul ei este destul de jalnic datorita fumului de lumanari si umezelii provocate de inundatiile periodice.

Incepand cu anul 1757, locul Mormantului Maicii Domnului a revenit Bisericii Ortodoxe Grecesti. Sapaturile arheologice efectuate in 1972 au confirmat faptul ca mormantul se afla in spatiul unui cimitir crestin datand din secolul I si ca structurarea sa initiala, in trei camere, corespunde tehnicii folosite in acea perioada.

Mormantul Maicii Domnului din Ierusalim – arhitectura locului

Din biserica superioara se coboara cateva trepte, pana in curtea interioara. Curtea este simpla, cu peretii din placi de piatra. In coltul din dreapta, un culoar porneste pana in Pestera Ghetsimani. Fatade actuala a Mormantului dateaza din perioada cruciata (1130). Intrand prin aceasta, 48 de trepte de piatra ne conduc pasii in linistea pamantului, ajungand astfel in bazilica sapata in piatra ce dateaza din secolul al V-lea.

La mijlocul galeriei de coborare spre Mormant se afla doua mici paraclise, de o parte si de alta a treptelor. In partea dreapta este paraclisul Sfintilor Parinti Ioachim si Ana, cu un mic altar de inchinare, si in partea stanga, paraclisul Deptului Iosif, logodnicul Fecioarei. Acestea sunt mentionate inca din secolul al XIV-lea. Ne inchinam in ambele paraclise, dam lauda lui Dumnezeu, cerem ajutorul Sfintilor Parinti Ioachim si Ana si al dreptului Iosif si coboram in continuare.

Biserica de pe Mormantul Maicii Domnului, din piatra, boltita, are forma unei nave lungi de circa 20 de metri si lata de 7 metri. Atat deasupra galeriei de coborare, cat si in biserica propriu-zisa, atarna de bolta peste o suta de candele care se aprind la sarbatori. Biserica Maicii Domnului are forma unei cruci cu brate inegale, pe laturile culoarului principal aflandu-se mormintele sotiilor regilor cruciati. Pana in secolul al XIV-lea, monumentul era impodobit cu placi de marmura sculptata, peretii fiind acoperiti cu fresce.

In centrul bratului dinspre rasarit se afla Mormantul Maicii Domnului, intr-o mica sala, avand in centru un bloc taiat in stanca. Mormantul este sapat intr-o piatra aproape alba, scobita deasupra, in care fusese asezat trupul Maicii Domnului. Se cunoaste foarte bine forma sfantului ei trup, ramasa in piatra. Peste aceasta piatra si in fata ei se afla doua bucati de cristal care formeaza un mic jertfelnic, pe care se savarseste zilnic Sfanta Liturghie.

Mormantul Maicii Domnului este inchis de jur-imprejur si pe deasupra de o mica incapere de 2×1,50 metri, formata din aceeasi stanca de piatra. Intrarea se face prin fata, pe o usa foarte joasa, care in timpul slujbei tine locul Sfintelor Usi; iar iesirea se face pe o alta usa mica, scobita in piatra, pe partea de nord. In spatele mormantului Maicii Domnului se afla altarul propriu-zis, unde preotii fac Proscomidia.

Aici sunt altare de slujba pentru cele patru Biserici istorice prezente aici: Biserica Ortodoxa, Biserica Romano-Catolica, Biserica Armeana si cea Copta. Altarele centrale, ca si intaietatea la slujbele reli­gioase in aceste trei lacasuri, apartin Bisericii Ortodoxe, cea mai veche din Tara Sfanta. Celelalte confesiuni au altare de slujba secundare si slujesc in ordinea aparitiei lor in Palestina: ortodocsi, armeni, copti si catolici. La altarul de pe Mormantul Maicii Domnului slujesc numai ortodocsii.

Icoana Maicii Domnului Ierusalimiteanca este asezata, tainic, in spatele Mormantului. Insa aceasta nu este singura icoana facatoare de minuni de aici. La 15 august este hramul acestei sfinte biserici. Ortodocsii au o icoana facatoare de minuni cu Adormirea Maicii Domnului, pe care o pastreaza la “Metocul Ghetsimani”, de langa Sfantul Mormant. La 10 august o aduc cu mare procesiune, cale de 1,5 km, din Ierusalim la Mormantul Maicii Domnului. Aici sade pana la 16 august, dupa praznic, cand este dusa din nou la Ierusa­lim, cu procesiune si mult fast.

Adormirea Maicii Domnului – cuvant din “Proloage”

Cand a binevoit Hristos, Dumnezeul nostru, sa ia la Sine pe Maica Sa, atunci cu trei zile mai inainte, a facut-o sa cunoasca, printr-un inger, mutarea ei de pe pamant la viata cea cereasca. Deci, instiintandu-se Nascatoarea de Dumnezeu despre aceasta, s-a bucurat, cu bucurie mare, si s-a suit degraba in Muntele Maslinilor, ca sa se roage.

S-a intors, apoi, acasa si a pregatit toate cele de ingropare, incredintand, pe vecine ca, mutandu-se in ceruri, nu numai pe ele nu le va uita, ci pe toata lumea o va cerceta si o va ocroti. Si a impartit vaduvelor sarace vesmintele sale. Si a luat, apoi, iertaciune de la toti si, culcandu-se pe pat, a facut rugaciune pentru intarirea lumii si pentru vietuirea in pace. Si, binecuvantand pe toti cei de fata, si-a dat sufletul in mainile Fiului si Dumnezeului ei. Si multe vindecari s-au impartit tuturor celor bolnavi, prin binecuvantarea ei.

Si, s-a facut, atunci, tunet mare si au venit de la marginile lumii, ca pe niste nori, toti Apostolii lui Hristos, la casa Maicii Domnului din Ierusalim. Si, incepand Petru cantarea cea de ingropare, Apostolii au ridicat patul si au petrecut, pana la mormant, trupul cel primitor de Dumnezeu. Si, sosind in satul Ghetsimani si asezand in mormant trupul Maicii Domnului, Apostolii au zabovit, acolo, inca trei zile, asteptand pe Apostolul Toma, care din dumnezeiasca randuiala, lipsea.

Si, sosind, Toma Apostolul era intristat, ca nu se invrednicise sa vada, si el, chipul adormit al Maicii Domnului, ca si ceilaiti Apostoli. Deci, s-a deschis, cu hotarare de obste, mormantul, pentru el. Si, daca s-a deschis, s-au minunat, ca au aflat mormantul fara sfantul ei trup si era numai giulgiul lasat, ca mangaiere si marturie nemincinoasa a mutarii Nascatoarei de Dumnezeu, cu trup cu tot, la ceruri.

Pe scurt, dupa credinta Sfintei Biserici, la Adormirea Maicii Domunului, trupul ei n-a cunoscut putrezirea, care vine dupa moarte, nici n-a ramas in mormant. Maica Domnului, cu trupul schimbat, viu si proslavit, a fost mutata, cu trup cu tot la ceruri, ca o parga a intregii omeniri. Dar, spre deosebire de Mantuitorul, ea a fost dusa la ceruri de ingeri, nu prin puterea ei, ca Mantuitorul. Si acolo se roaga de-a pururi pentru noi. Sa avem mare incredere in rugaciunea ei, ca ea singura poate vorbi lui Dumnezeu, ca o mama unui fiu al ei. Dumnezeului nostru slava!

Teodor Danalache

sursa: crestinortodox.ro

Cand mergi la duhovnic trebuie sa-ti spui pacatele, iar nu virtutile. Insa pacatele tale si nu ale altora. Sa nu mergi la duhovnic si sa incepi a-i spune ce a facut unul si altul. Nu, ci ceea ce ai facut tu. Iar pentru a face o marturisire buna, trebuie sa ai in vedere urmatoarele:

a) Mai inainte de a merge la duhovnic, trebuie sa te pregatesti.  Iar atunci cand spun ca trebuie sa te pregatesti, am in vedere faptul ca mai inainte de toate trebuie sa te rogi.

b) Dupa  aceea,   cauta  sa-ti  amintesti toate pacatele tale pe care va trebui sa le marturisesti ca sa nu te straduiesti sa ti le amintesti in clipa aceea si astfel sa devii obositor pentru duhovnic.

c) Cand te vei afla inaintea duhovnicului tau, lasa-ti inima sa marturiseasca pacatele tale cu sinceritate si fara indreptatire de sine.

d) Sa marturisesti numai pacatele tale, iar nu pe cele straine. Sa spui toate pacatele tale, nu pe unele sa le spui, iar pe altele sa le tainuiesti. Sa stii ca pacatul nedescoperit ramane neiertat, iar pe deasupra, il maniem si pe Dumnezeu. Daca ai de gand sa mergi la duhovnic si sa ascunzi pacatele, mai bine sa nu mergi deloc. Sfantul Cosma Etolianul spune: Daca ai o suta de pacate si spui la duhovnic numai nouazeci si noua, tainuind unul, atunci toate pacatele tale raman neiertate.

e) Sa nu te rusinezi,  nici sa te temi, deoarece unii din pricina rusinii si a fricii isi spun pacatele cele mici si neinsemnate, iar pe cele mari si de moarte le ascund.

f) Sa marturisesti pacatele tale asa cum au fost savarsite, deoarece multi crestini, in straduinta lor de a se indreptati, le infatiseaza in mod diferit fata de felul in care au fost savarsite.

g) De asemenea,  la duhovnic sa spui pacatele tale, iar nu sa-i povestesti diferite intamplari din viata ta. Acestea sa i le povestesti alta data, cand duhovnicul va avea timp si nu va astepta pe altii pentru Marturisire.

h) Atunci cand te marturisesti la duhovnic sa spui nu numai ce ai facut, ci si ce ai spus, ce ganduri rele ai avut, ce ai poftit si, in general, tot ceea ce este pacatos. Sa spunem nu virtutile si lucrurile bune pe care le-am facut, ci pacatele noastre.

i) Ia aminte, ca nu cumva sa te asemeni cu acei crestini care merg la duhovnic si spun nu pacate concrete – de exemplu: am furat, m-am maniat, am hulit, am desfranat si altele, – ci: “Eu, parinte, sunt cel mai mare pacatos”. Si nu spun ce au facut de au devenit atat de pacatosi. Sau iarasi: “Eu, parinte, am facut toate pacatele”. Insa nu marturisesc nici unul. Iar altii, atunci cand duhovnicul le spune sa marturiseasca ceea ce le ingreuiaza constiinta, ei raspund: “Nu am nimic pe constiinta” sau “intrebati-ma Sfintia Voastra, Parinte!”

Tu, fratele meu, atunci cand mergi la duhovnic, nu astepta sa te intrebe el daca ai facut cutare sau cutare pacat, ci spune tu mai intai pacatele tale cu zdrobire de inima. Descrie tu singur duhovnicului starea ta sufleteasca, exact asa cum faci pentru trupul tau atunci cand mergi la medic, in sfarsit, niciodata sa nu mergi la duhovnic numai ca sa iti citeasca rugaciunea de iertare. Fara Marturisire, rugaciunea de iertare nu poate fi citita. Toate acestea sa le ai in vedere, atunci cand vrei sa faci o Marturisire buna.

Si acum sa vedem consecintele unei Marturisiri bune.

PRIMEJDIA AMANARII

Amanarea marturisirii este o primejdie de moarte. Un proverb zice: Drumul de maine ne conduce in tara lui niciodata. Cu amanarea necontenita te osandesti pe tine insuti si in aceasta viata, dar mult mai mult in cealalta, in viata vesnica. Mai bine ar fi daca am spune: “Maine voi pacatui, astazi ma voi pocai”.

Stiu ce imi vei spune: ca ai de gand sa mergi sa te marturisesti, insa nu acum, ci atunci cand vei mai imbatrani putin. Atunci cand vor trece putin anii tineretilor tale, cand se vor sfarsi treburile care te preocupa in acest moment si care te tin cu sila in viata cea plina de ticalosii a pacatului, inca imi vei mai spune ca ai de gand sa te indrepti si sa devii un bun crestin, ca vei purta grija de suflet insa nu acum, ci mai tarziu, cand vei iesi cu bine la pensie, atunci cand vor incepe batranetile. Asadar, te vei marturisi cand vor lua sfarsit treburile tale, cand vei imbatrani, cand va sosi timpul potrivit etc.

Ah, ticaloase suflete, cat de bine ti-a intins diavolul cursa amanarii si cat de usor te-a prins! Acum am aflat de ce nu mergi sa te marturisesti si de ce amani aceasta pentru ziua de maine, pentru mai tarziu, pentru viitor. Insa as vrea sa te intreb: Ia spune-mi, tot astfel amani si treburile cu care te ocupi, precum si obligatiile tale familiale? Cu siguranta ca nu. Asadar, pentru lucrurile cele pamantesti si trecatoare nu ingadui nici o amanare, insa pentru mantuirea sufletului tau si pentru lucrurile cele vesnice si netrecatoare amani necontenit. Ai spus ca vei purta grija si de suflet, dar mai tarziu, atunci cand vei imbatrani. Bine, dar esti incredintat ca vei apuca sa imbatranesti? Ai facut invoiala cu moartea? Nu vezi ca mor mai multi tineri decat cei batrani? Nu vezi cine sunt cei care mor in accidentele de circulatie? Nu vezi cine sunt ucisi in razboaie? Asadar, sa nu te batjocoreasca diavolul cu  astfel  de  sfat pierzator ca, adica, vei purta grija de suflet atunci cand vei imbatrani. Diavolul va avea si atunci cursa pregatita. Sa presupunem ca vei imbatrani si tu ca si ceilalti. Dar atunci vei putea, oare, sa porti grija de sufletul tau? Crezi ca varsta batranetii este potrivita pentru pocainta? Atunci de ce atatia batrani si atatea batrane traiesc departe de Dumnezeu? De ce arata si acestia atata nepasare pentru mantuirea sufletelor lor? Dar sa stii, fratele meu, ca Dumnezeu nu se lasa batjocorit Afla ca atunci cand vei imbatrani, – daca vei mai apuca sa imbatranesti – nu vei lasa tu pacatul, ci pacatul te va lasa pe tine, dupa ce isi va fi facut lucrarea sa distrugatoare in sufletul tau. Sa nu crezi ca este lucru usor ca sa treci dintr-odata de la o viata traita atatia ani in pacat la o viata de sfintenie. Pacatul pe care l-ai slujit atatia ani s-a inradacinat adanc in sufletul tau si nu va lasa nici vointa, nici inima, nici trupul si nici mintea sa ravneasca cele ceresti. Nu te va lasa sa te pocaiesti si sa-ti plangi pacatele. Impreuna cu trupul iti va imbatrani si sufletul in pacat.

Dupa toate  acestea mai  continui  sa gandesti in acest chip? Vei continua sa amani? Nu-L vezi pe Hristos, Care te cheama sa mergi langa El? Veniti la Mine toti cei osteniti si impovarati si Eu va voi odihni pe voi. Nu auzi cat de tare bate la usa sufletului tau si asteapta sa-I deschizi? Iata, stau la usa si bat. Daca va auzi cineva glasul Meu si va deschide usa, voi intra si voi cina cu el si el cu Mine. Nu auzi cuvintele de Dumnezeu insuflate ale Apostolului Pa-vel? Noaptea a trecut, ziua s-a apropiat. Sa lepadam, asadar, lucrurile intunericului si sa ne intrarmam cu armele luminii. Nu mai amana mantuirea sufletului tau. Nu maine, deoarece ziua de maine nu este a ta; nu maine, ci astazi. Astazi de veti auzi glasul Lui, sa nu va invartosati inimile voastre.

Acum, iar nu mai tarziu. Acum cat esti tanar sa traiesti o viata crestineasca si duhovniceasca, ca sa poti si la batranete sa duci o astfel de viata. Acum este timpul potrivit si nu mai tarziu. Iata vreme bine-primita, iata acum ziua mantuirii. Dupa toate acestea, fratele meu, sa te adresezi sufletului tau nepasator si impreuna cu imnograful Bisericii noastre sa spui: Suflete al meu, suflete al meu, scoala! Pentru ce dormi? Sfarsitul se apropie si ai sa te tulburi Desteapta-te, dar, ca sa se milostiveasca spre tine Hristos Dumnezeu, Cel ce este pretutindeni si toate le plineste.

Ieromonahul Cosma

Traducere Ieroschim. Stefan Nutescu
sursa: crestinortodox.ro

sursa: video.crestinortodox.ro

La 23 iulie 1913 in familia credinciosilor Maxim si Ecaterina Iacob, plugari din satul Crainiceni, pe malul Prutului, azi in judetul Botosani, se nastea un prunc, caruia i s-a dat la botez numele de Ilie, intrucat numai cu cateva zile inainte se praznuise Sfantul Prooroc Ilie Tesviteanul. Bucuria tinerilor soti a fost de scurta durata, caci la numai cateva zile Ecaterina s-a imbolnavit, iar dupa sase luni Dumnezeu a chemat-o la Sine. In aceasta situatie nefericita, bunica pruncului Iliuta, Maria Iacob, vaduva de mai multi ani, a luat asupra ei cresterea nepotului orfan. L-a ingrijit ca o adevarata mama, deprinzandu-l de mic cu ragaciunea, postul, cercetarea bisericii si respectarea tuturor randuielilor crestinesti. Tatal sau a fost concentrat in anul 1914, iar dupa ce a fost lasat la vatra s-a recasatorit. Dupa doi ani, in august 1916, Maxim Iacob a fost chemat din nou sub arme si trimis pe front in vederea dezrobirii romanilor aflati sub stapaniri straine. Si-a pierdut viata pe campul de lupta, numarandu-se astfel printre eroii cazuti pentru intregirea neamului. A doua sotie a parasit atunci casa soacrei si pe fiul ei vitreg, reintorcandu-se la parintii ei. In felul acesta, micul Iliuta a ramas din nou numai in grija bunicii sale, batrana si fara nici un ajutor.

Din septembrie 1920 incepe sa urmeze scoala primara la Crainiceni, dovedindu-se un copil inzestrat de Dumnezeu si cu o purtare aleasa. In 1924, in viata lui survine o noua nenorocire, prin moartea bunicii. Viitorul calugar isi va aminti mereu de bunica sa, femeie simpla din popor, care i-a sadit insa in suflet dragostea de Dumnezeu si toate virtutile crestinesti; ii va dedica si cateva poezii de o mare sensibilitate. Ramas singur pe lume, a fost luat in casa unchiului sau, “Mos Alecu”, fratele mai mare al tatalui, care ii va purta de grija pana la intrarea in manastire. Acesta l-a trimis sa invete carte, mai intai la Gimnaziul “Mihail Kogalniceanu” din Lipscani, apoi la Liceul “Dimitrie Cantemir” din Cozmeni; in 1932 si-a sustinut examenul de bacalaureat la Cernauti.

Firea sa meditativa, precum si educatia religioasa primita de la bunica sa si in casa unchiului sau, l-au determinat sa se indrepte spre manastirea Neamt, ca sa se inchinovieze in aceasta mare lavra a monahismului romanesc. Era la praznicul Adormirii Maicii Domnului din 1933, pe cand implinise abia 20 de ani. Staretul de atunci, episcopul Nicodim Munteanul, viitorul mitropolit al Moldovei si apoi patriarh al Romaniei, l-a primit ca frate in obstea calugarilor nemteni, incredintandu-i o “ascultare” la farmacia manastirii. In dorinta unui loc si mai linistit, in iunie 1934 a vizitat asezamintele monahale din Oltenia, ramanand o vreme la manastirea Turnu, pe Valea Oltului, care l-a impresionat nu numai prin frumusetea locului, ci si prin stravechile traditii de viata sihastreasca de aici. Dupa cateva luni a fost chemat sa-si satisfaca stagiul militar, la Regimentul 29 Infanterie din Dorohoi. A fost repartizat sa ingrijeasca bolnavii din infirmeria regimentului.

Dupa terminarea stagiului militar, s-a reintors la manastirea Neamt, chemat de fostul sau staret, devenit intre timp mitropolit al Moldovei. I s-a dat ascultarea de bibliotecar, avand astfel ocazia sa citeasca mereu, dar sa si puna in randuiala multimea de carti si manuscrise care se gaseau acolo. Facea si lectii de limba romana cu fratii care se gaseau la scoala monahala.

La 8 aprilie 1936, noul staret, arhimandritul Valerie Moglan (viitor arhiereu vicar la Iasi), l-a tuns in monahism, in biserica mare manastirii cu hramul Inaltarea Domnului – ctitorie a lui Stefan cel Mare – primind, potrivit pravilei calugaresti, un nou nume, cel de Ioan. Nas si parinte duhovnicesc i-a fost ieromonahul Ioachim Spatarul, egumenul schitului Pocrov, unul din cunoscutii calugari moldoveni cu viata imbunatatita.

Sufletul sau curat era insetat insa dupa o viata cu adevarat isihastra, dupa pilda marilor parinti duhovnicesti din primele veacuri crestine. Drept aceea, cu aprobarea mitropolitului Nicodim, in noiembrie 1936 tanarul monah s-a indreptat – impreuna cu alti doi calugari – spre Tara Sfanta. Ajuns acolo, s-a inchinat in sfintele lacasuri ortodoxe din Ierusalim, din Betleem, din Herbon si din alte localitati biblice. Apoi, ca un nou Ioan Botezatorul si ca atatia parinti induhovniciti ai pustiei, cuviosul Ioan Iacob a trait vreme de doi ani intr-o pestera din pustiul Iordanului.

Dupa aceasta s-a inchinoviat in stravechea asezare monahala care este manastirea Sf. Sava cel Sfintit (439-532). Pe langa el mai erau si alti cinci calugari romani care continuau sirul unor vrednici monahi odrasliti din neamul nostru, care au sihastrit aici, departe de tara, dar pemanent cu dorul ei in suflet. Aici a trait Cuviosul Ioan opt ani, indeplinind felurite ascultari: ingrijitor al bolnavilor, paracliser, ghid, ajutor de econom si bibliotecar. Traind intre monahii greci – care constituiau majoritatea – a invatat limba greaca si chiar a inceput se traduca in romaneste unele din invataturile marilor Parinti duhovnicesti. A invatat de asemenea limbile araba si engleza. Era pretuit de toti pentru viata sa aleasa de ascultare, rugaciune, priveghere, straduindu-se sa urmeze pilda marilor traitori de aici din veacurile trecute.

Dupa opt ani, prin voia lui Dumnezeu a fost chemat la o alta slujire. Se stie ca Biserica Ortodoxa Romana are doua lacasuri de inchinare la Locurile Sfinte: o biserica si un camin in Ierusalim, precum si un schit la Iordan, cu hramul Sfantul Ioan Botezatorul, nu departe de orasul Ierihon, in locurile in care boteza, cu aproape doua mii de ani in urma, Sfantul Ioan. Dupa cel de al doilea razboi mondial, era nevoie de un preot-slujitor si egumen la biserica schitului de la Iordan. Drept aceea, superiorul bisericii romanesti din Ierusalim, arhimandritul Victorin Ursache (mai tarziu arhiepiscop in America) a propus Patriarhiei Romane hirotonirea intru preot a Cuviosului Ioan Iacob. In urma recomandarilor elogioase ale arhimandritului Victorin, Patriarhia noastra a numit pe schimonahul Ioan egumen al schitului romanesc de la Iordan. A fost hirotonit diacon si preot in cadrul unor Sfinte Liturghii savarsite in rotonda Sfantului Mormant din Ierusalim.

Timp de cinci ani, deci pana in 1952, Cuviosul ieroschimonah Ioan a staretit cu vrednicie si cu evlavie la schitul de la Iordan. Cu ajutorul unor calugari romani, a ridicat mai multe chilii langa biserica, atat pentru ei, cat si pentru pelerinii care se abateau prin aceste locuri. A slujit aici mereu Sfanta Liturghie, a spovedit si a impartasit credinciosi, le-a adresat cuvinte de mangaiere duhovniceasca si de intarire. Nu si-a uitat nici vechile preocupari poetice, scriind poezii, in care descria frumusetea locurilor in care isi ducea nevointele duhovnicesti, locuri pe care le-a iubit mai mult decat pe oricare altele.

Iata cum descrie viata sa de aici unul din biografii sai, el insusi traitor o vreme la Ierusalim: “In acest loc, in care s-a simtit mai acasa, sufletul sau de poet se indulcea nu numai cu frumusetea naturii, cu ciripitul pasarilor, cu amintirea neuitatelor fapte petrecute demult in preajma Iordanului, ci si cu mireasma limbii stramosesti, virtutile Cuviosului ieroschimonah Ioan au inflorit in intreaga lor splendoare. El devine duhovnicul multor calugari din partile acelea, romani si greci. Multi pelerini romani sau de alt neam, poposind la schitul de la Iordan, se spovedeau la iscusitul duhovnic si primeau Sfanta Impartasanie din sfintitele sale maini. Din sufletul sau, ca dintr-un izvor curat si imbelsugat, curgeau cuvinte de mangaiere si intarire duhovniceasca. Ostenea zi si noapte, implinindu-si cu neasemanata osardie chemarea in slujba lui Hristos. Savarsea cu multa evlavie slujbe, statea de vorba cu fratii calugari sau cu credinciosii care treceau pe acolo, lucra in gradinita, alteori scria; noaptea se retragea in tufisurile de pe malurile Iordanului, rugandu-se pana catre ziua. Uneori mergea timp de mai multe zile in desertul Iordanului, petrecand singur in post desavarsit, in rugaciuni si metanii” (Arhiepiscopul Lucian Florea al Tomisului, in vol. Sfinti romani si aparatori ai legii stramosesti, Bucuresti, 1987, p. 560).

Socotind ca aici era inconjurat de prea multa lume si de griji trecatoare, care il impiedicau de la rugaciune si meditatie, dar si bolnav, in 1952, dupa o internare intr-un spital din Ierusalim, s-a hotarat sa lase altuia staretia schitului si sa se retraga intr-un alt loc. Asa se explica plecarea lui la manastirea Sfantul Gheorghe Hozevitul. Aceasta era o straveche asezare monahala, de la inceputul veacului al V-lea, situata la apus de Ierihon, pe Valea paraului Horat sau Cherit din Vechiul Testament, numit azi Hozeva, in preajma caruia a trait Proorocul Ilie, in timpul prigonirii lui catre regele Ahab. Manastirea a cunoscut perioada ei de inflorire in a doua jumatate a secolului al VI-lea, cand a trait aici Cuviosul Gheorghe, supranumit Hozevitul, praznuit la 8 ianuarie.

Cuviosul ieroschimonah Ioan a trait in jurul acestei manastiri in cea mai aspra schivnicie in ultimii opt ani de viata. In jurul manastirii se gasesc mai multe pesteri, sapate in peretii stancosi care se inalta pe ambele maluri ale paraului Hozeva, in care au trait, in curgerea veacurilor, multi calugari de neam roman. intr-una din aceste pesteri, cu hramul Sfanta Ana, a vietuit si Cuviosul schimonah Ioan Iacob. Aceasta pestera se gaseste in pustiul numit Ruva, pe malul stang al paraului, la vreo trei km de manastire. Intrarea in ea se afla la o inaltime de aproximativ 7 m fata de cursul apei, incat se ajungea in pestera numai cu o scara. Pestera are trei incaperi: prima, de vreo 12 metri patrati, cu o firida sapata in piatra, care servea ca un adevarat prestol si unde se ruga mereu Cuviosul Ioan. Aici se odihnea pe o rogojina asternuta pe o scandura, se ruga, medita sau scria poezii. Printr-o scobitura facuta in piatra se ajungea in a doua incapere, de 6 metri patrati, in care pustnicul manca din putina hrana pe care i-o aducea din manastire ucenicul sau, schimonahul Ioanichie Paraiala (paine, pesmeti, masline, ceai, cafea). Alaturi se gasea a treia incapere, care era de fapt o “pestera” a mormintelor, caci aici erau asezate spre vesnica odihna trupurile celor ce se nevoisera aici.

Iata cum descrie acelasi biograf al Cuviosului Ioan traiul sau din pestera Sfanta Ana: “In aceasta asezare saraca s-a smerit si s-a rugat Cuviosul Ioan in ultimii ani ai vietii sale, rabdand frigul, foamea, setea arsita, boala si lipsurile de tot felul si multe ispite. Cu darul Sfantului Duh si prin multa sa credinta, a trecut barbateste peste toate greutatile si incercarile. Cea mai mare parte din zi si din noapte staruia in priveghere, fiind un om al desavarsitei rugaciunui. Manca numai o data pe zi, seara, si se multumea cu 3-4 ore de somn. Citea Sfanta Scriptura si operele Sfintilor Parinti sau traducea din limba greceasca scrieri folositoare de suflet. Se recrea cantand imne duhovnicesti – caci avea un glas frumos si dulce – si compunand poezii. Savarsea pravila calugareasca in paraclisul din pestera. Din cand in cand, mai ales la sarbatorile mari, slujea in biserica Sfantul Gheorghe Hozevitul. Cu aceste prilejuri, cobora pe scara din pestera si venea aici, lua parte la privegherea de toata noaptea si apoi slujea in sobor Sfanta Liturghie, impartasindu-se cu Sfinte Taine. Dupa ce lua masa impreuna cu ceilalti parinti in trapeza manastirii, se intorcea la pestera” (Arhiepiscopul Lucian, op.cit., p. 546).

In aceasta pestera, cu dorul tarii sale in suflet, cu gandul necontenit la Dumnezeu, a trecut la cele vesnice Cuviosul Iacob Ioan in ziua de 5 august 1960. Avea numai 47 de ani, dintre care 23 petrecuti in tara, iar ceilalti 24 la Locurile Sfinte. Trupul sau ostenit de post si de priveghere a fost prohodit si asezat spre vesnica odihna in cea de-a treia incapere a pesterii in care fusesera inmormantati si alti schimonahi care traisera acolo. A aflat odihna ostenelilor sale celor nenumarate si raiul care l-a gasit de demult Domnul pentru cei ce-L iubesc pe El din suflet. Ostenelile sale fusesera intocmai ca ale Sfantului Gheorghe Hozevitul, pe care o cantare bisericeasca le descrie asa: “Nici lungimea drumului, nici nevoile locurilor nu au putut slabi fierbinteala calatoriei tale catre Dumnezeu; ca si acolo sosind si veselindu-te de locurile pe care au calcat picioarele Dumnezeului nostru, nicidecum nu te-ai lenevit a ajunge catre tronul cel ceresc, prin nevointele si ostenelile tale” (Vecernia din 8 ianuarie).

Trecerea la cele vesnice a impresionat si indurerat pe multi. Ca o ultima cinstire, revista bisericeasca “Locuri Sfinte” i-a inchinat un numar intreg, in care era prezentata viata si personalitatea sa. In 1968 si 1970, ucenicul sau Ioanichie Paraiala i-a publicat, la Ierusalim, doua volume cu poezii, traduceri si meditatii, sub titlul Hrana duhovniceasca, cu prefata arhiepiscopului grec Aristobulos din cadrul Patriarhiei Ierusalimului.

Timp de 20 de ani trupul Cuviosului Ioan a ramas in pestera Sfanta Ana. La inceputul lunii august 1980, potrivit unei traditii locale, conducerea manastirii Sfantul Gheorghe Hozevitul a deschis pestera mormintelor, urmand ca osemintele Cuviosului sa fie duse in gropnita de obste. Erau de fata mai multi arhimandriti si calugari greci si romani, precum si cativa pelerini din tara. Toti cei ce erau de fata au constatat cu surprindere ca trupul Cuviosului era intreg, neatins de nici o stricaciune. Arhimandritul Amfilohie, staretul manastirii Sfantul Gheorghe Hozevitul, istorisea mai tarziu: “Ne asteptam sa gasim numai sfinte oseminte si nu buna mireasma. Cand am luat scandura am vazut ca parintele Ioan dormea, cu trupul neatins de stricaciune, asa cum l-am pus. Parca l-am fi pus in mormint de cateva ceasuri, ba nici ceasuri, ci chiar acum, vara nici o schimbare a infatisarii lui; mainile, barba, parul, rasa, incaltamintea erau neatinse. Fiind anuntat de indata patriarhul Benedict al Ierusalimului, acesta a aprobat stramutarea Cuviosului Ioan in biserica manastirii Sfantul Gheorghe Hozevitul. Si astfel, in ziua de 7 august 1980, trupul neputrezit, adica moastele sale, au fost coborate din pestera si duse in manastire.

Pentru ca toti sa fie pe deplin incredintati ca a fost voia lui Dumnezeu ca trupul lui sa nu fie dat stricaciunii, Patriarhia Ierusalimului a randuit sa se savarseasca 40 de Sfinte Liturghii, cu rugaciuni de dezlegare si pomenire, sicriul cu trupul sau fiind asezat in fata Sfintei Mese. Dupa savarsirea acestor slujbe, trupul a ramas ca si mai inainte, adica nestricacios. A fost pus intr-o racla speciala, din abanos, cu sticla in partea de deasupra, care a fost apoi asezata in Biserica, alaturi de moastele Sfantului Ioan Hozevitul.

De acum inainte, Cuviosul ieroschimonah Ioan este cunoscut si cinstit sub numele de “Noul Hozevit”. Prin fata raclei cu cinstitele sale moaste se perindau zilnic pelerini din toate partile, inchinandu-se si cerand prin mijlocirea rugaciunilor lui, ajutor si intarire de la Parintele luminilor.

Chiar inainte de a fi procedat la “canonizare” adica la trecerea lui in randul sfintilor, chipul sau a fost zugravit in icoane, precum si in catedrala Sfantului Gheorghe din Hama, in Siria; un calugar-imnograf din cadrul Patriarhiei ecumenice i-a alcatuit o slujba, iar credinciosii care ajungeau in fata moastelor sale, il cinsteau ca pe un adevarat “sfant”.

Tinand seama de toate acestea, Sfantul Sinod al Bisericii noastre, in sedinta 20 iunie 1992, a socotit ca este bineplacut lui Dumnezeu si de folos obstii credinciosilor ortodocsi de pretutindeni, si mai ales celei a romanilor, ca pe acest Cuvios Ioan cel Nou Hozevitul sa fie trecut in randul sfintilor. Pomenirea lui se face in ziua trecerii sale la Domnul, adica la 5 august. Sa-l cinstim si noi zicand: “Pe unul Dumnezeu iubind, de cele trecatoare ai fugit si in pustie locuind, cu linistea duhului te-ai logodit, Sfinte Prea Cuvioase Parinte Ioane, neincantare iti aducem zicand: Bucura-te, Sfinte Preacuvioase Parinte Ioane, floare prea aleasa a Bisericii noastre” (Condacul Sfantului Ioan Hozevitul, glasul 8).

Pr. Prof. Dr. Mircea Pacurariu